Lumea sportului de astăzi este una a celebrității, a bogăției materiale, a faimei, în care sportivii sunt înconjurați de camere video, de agenți și impresari, de sponsori, de publicitate din ce în ce mai accentuată și mai diversă, toate acesta construind, cu cea mai mare atenție și grijă imaginea publică a jucătorului. Într-o astfel de scenă din ce în ce mai pretențioasă, există un mare campion care iese din tipare: Novak Đoković, un model aparte, care, deși considerat unul dintre cei mai mari tenismeni din istorie, oferă întotdeauna publicului o alternativă atât în ceea ce privește comportamentul său pe teren, cât și caracterul, perseverența și valorile personale, care inspiră milioane de oameni. Povestea din spatele omului și a sportivului de performanță Đoković este una grăitoare în acest sens, scoțând în evidență multe calități ale acestui sportiv fenomenal, amintind în acest articol doar de prima dintre ele, celelalte urmând să fie tratate în următoarele articole.  

În mod sigur, Novak este de o modestie scoasă din comun; nu ne este dat prea des să vedem sportivi care să ofere propria sticlă de apă copiilor de mingi sau paleta cu care a jucat, să țină el umbrela acestora atunci când plouă în timpul meciului, sau să aibă un discurs apreciativ cu adevărat la adresa adversarului, chiar dacă l-a învins pe acesta cu un scor zdrobitor. De unde vine această modestie? Novak nu uită de unde a plecat. Crescut în Serbia anilor 90, în război, sărăcie, incertitudine, sub bombe și dărmături, așa cum singur scria în propria carte, ajutat de părinți să continue tenisul cu mari sacrificii, Đoković rămâne un caracter al simplității și smereniei, ceea ce se vede în discursul său despre familie, oamenii din trecut care l-au ajutat, dar și în comportamentul său de pe teren. Refuză să își construiască imaginea unui superstar accesibil, ci continuă să se raporteze la rădăcinile sale, la valorile care i-au fost cultivate de mic copil, apreciind, chiar dacă are milioane de euro în cont, pe toți cei care au contribuit și contribuie la succesul său. Djokovic ar fi putut alege cu ușurință să se mute definitiv în Occident, să se distanțeze de o țară mică și adesea ignorată pe harta sportului mondial însă nu a făcut-o. Vorbește despre Serbia cu o mândrie sinceră, poartă steagul țării cu emoție vizibilă și a investit concret acasă — inclusiv printr-o fundație care sprijină educația copiilor din medii defavorizate.

Aceeași modestie o arată Novak și atunci când pierde, dar și când câștigă un meci. Acest echilibru este greu de realizat, mai ales în lumea sportului de performanță, unde ego-ul este de multe ori scut și armă în același timp, acest gest cerând un curaj aparte.

Când auzi despre modestia în sport, primul sportiv al cărui nume îți vine în minte este Novak  Đoković, cel care a reușit să își păstreze legătura cu realitatea într-un mod în care puțini sportivi la un astfel de nivel reușesc să o facă. De unde reiese toate acestea, dacă nu din aparițiile sale în care nu iese cu nimic în evidență vestimentar, din faptul că se definește mai mult ca tată și soț decât ca un mare sportiv, dar și din faptul că nu apare la petreceri de lux, sau își arată averea pe rețelele de socializare.

 Modestia lui Novak întrece scurtele episoade de competitivitate sau declarațiile care au stârnit controverse, sau momentele în care pare că vrea să domine. Novak poate fi doar Novak, nimic altceva; nu este un personaj construit, ci unul real care rămâne cu picioarele pe pământ într-o lume în care simplitatea nu mai este la ea acasă. Cu alte cuvinte, modestia sa arată că măreția autentică nu are nevoie de aroganță, iar simplitatea poate învinge de departe orice formă de aroganță, lipsă de decență, sau dorință de afirmare ieșită din comun.